Autor: Claudia Bota
Doamne, dă-mi atâta lumină…
Doamne e noapte și cerul parcă plânge
Pășesc prin mătasea dintre pânzele târzii ale înserării,
Cobor și mă-nalț în imensitatea stelelor.
Cât de mică mă văd!… purtată de unduirile apelor,
Glasurile se sting când revin la limita cerului,
Strâng gândurile și giulgiurile în palmă umplundu-mi sufletul,
Cu lumina din lumina Ta.
Ești aici lângă inima mea,
Puritatea absolută și perfecțiunea nenăscută,
Tai respirația în două ca și pâinea cea nouă,
Mă luminez din lumina care mă-nalță,
Fiindu-mi mereu sete de viață.
Doamne, dă-mi atâta lumină!
Să nu o pot duce de la cer la pământ,
Decât pe aripi de înger și vânt.
