Timp oprit / Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca
 
 
Timp oprit
 
În tine e un cutremur, da, sunt emoții, uimiri, întrebări.
E fericirea? Câți pași mai ai până la ea?
Vei învăța cândva acești pași?
Cum măsurăm flamboiantele destine care
ne așteaptă la colțul urbei
care clocotește
surdă și vie, bizară,
pătată de pinguinii domesticiți de om
în veșnica lor căutare între nord și sud?
 
Un ciob al destinului, un filosof desculț de viață,
un măr biblic! Asta e tot?
Destinul presupus, calculat și rece,
impasionat, depresiv și arogant,
mulat pe corp.
Vrei să-ți lași amprenta în lume.
Ai vazut fiecare stea căzătoare care s-a stins,
dupa fiecare apus urmează un alt răsărit.
Confuziile busolei…
Iubești ce nu ai, ce nu atingi,
Nirvana care există la celălalt, dar nu la tine.
În suflet îți stă ca o lacrimă din praf de stele,
doar se prelinge,
nu iese și nu dispare,
vine cu o altă forță din cer spre tine,
ca o muzică atunci când adie vântul,
iar în altă parte,
un izvor urcă o pantă
și abia apoi coboară
în miezul din centrul unui fruct.
Un dor vă unește, acea energie sacră
ce curge prin voi, în voi.
 
E acolo, în tine, în inima ta, în creierul tău,
în invazia parfumului ei, în dorința mâinilor tale
de a-i mângâia părul și trupul,
în dorința buzelor tale
de a-i așeza peste tot sărutări, ca și cum
i-ai tatua pielea
cu dragostea pe care i-o porți.
Pierdută pe mare nu știe unde se găsește
portul fără valuri,
portul acela
plin de fructe și de minuni,
de fakiri, de o mie și una de nopți.
Ea era, ea trebuia să fie!
 
Ai putea să renunți la tot pentru ea, femeia-poem,
visul și apa limpede în care să te oglindești,
focul în care să te mistui,
contopindu-te într-o îmbrățișare,
în aceeași respirație,
într-un singur spațiu continuu,
lumina prin care
îți mai poate triumfa viața,
pentru ea, sufletul tău pereche,
rătăcit și fără liniște
în meandrele minții tale.
 
Uite, chiar acum îi săruți pleoapele,
apoi buzele, apoi la urechi
îi vei șopti o poveste visată
să o viseze și ea.
Buzele umezite în diafanele pleoape
stau aproape la pândă
să-i șoptească
Cuvântul
ce tremură ca un catarg
in vântul valurilor
din visul poveștii care i se cuvin.
Cuvintele, născute împreună,
transcend spațiile,
un tu mai amplu, un noi.
 
2 mai 2018
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s