Wasting Time at the Silence Table ( Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii ) / Poem by Irina Lucia Mihalca

Poem by Irina Lucia Mihalca
 
 
Wasting Time at the Silence Table
 
Gull’s flight
sign the horizon between two moments.
After each step, time bites forcible the spaces,
light releases the fall of seconds
from passing words.
 
Following each step,
unborn grass, grass untrimmed by the past.
With injured feet, you rise
from the baptism of water, in the found silence.
 
From the corner of dreams, the impossibility of retention
of rebellious moments,
seasons that do not exist pass through
the shadows of the bleached bones.
At the Silence Table, the soul,
in the fall of the kiss, frees the time.
Every night flow, over the hearths,
icons from the fire of the heart.
Nothing will be as it was in the innocence of ages!
 
You cross the city, just the church ahead,
with your heart break the altar,
move beyond the beginning,
with wings and teeth biting from infinity.
 
Through the breath of tears, half-voices shout,
looking for each other, in the silence of the mirrors.
Behind the column is nothing,
just the cemetery, hope and heaven!
 
You fall in prayer and, above all,
The Infinite Column unfolds in the light.
From the shadows it did not rain, it did not snow,
through the wound spread over time in the cold night’s line.
 
Among the illusions we squeeze,
the last step of the escalator no longer exists,
we will make the jump alone
in the next section of segmented time.
 
The hours, the days, and the years have evaporated
through a new rotation of the earth,
guardians of unboundedness
opened our doors through the sigh of shadows.
 
Time – the narrow tube through which,
hardly will we pass from the body of words,
learning each other,
for the new Fountain of Light rearrangement!
 
 
 
Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii
 
Zborul pescărușului
semnează orizontul între două clipe.
În urma fiecărui pas, timpul mușcă cu forță spațiile,
lumina eliberează căderea secundelor
din trecerea cuvintelor.
 
În urma fiecărui pas,
iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut.
Rănit la picioare te ridici,
din botezul apei, în tăcerea regăsită.
 
Din colțul viselor, neputința reținerii clipelor rebele,
anotimpuri ce nu există
trec prin umbrele oaselor albite.
La Masa Tăcerii, sufletul,
în căderea sărutului, eliberează timpul.
În fiecare noapte curg, peste vetre,
icoane din focul inimii.
Nimic nu va mai fi
cum a mai fost în inocența vârstelor!
 
Traversezi orașul, în faţă doar biserica,
cu inima spargi altarul,
treci mai departe de început,
cu aripile și dinții rupi din infinit.
 
Prin respirația lacrimii, jumătăți de glasuri se strigă,
se caută, în tăcerea oglinzilor.
În spatele coloanei nu mai e nimic,
doar cimitirul, speranța și cerul!
 
Cazi în rugăciune și, peste toate,
Coloana Infinitului se desfășoară-n lumină.
Din umbre nu a plouat, nu a nins,
prin rana desfăcută peste timp, în linia rece a nopții.
 
Printre iluzii ne strecurăm,
ultima treaptă a scării rulante nu mai există,
singuri vom face saltul
în tronsonul următor de timp secționat.
 
Orele, zilele și anii s-au evaporat
printr-o nouă rotire a pământului,
gardienii nemărginirii
ne-au deschis porțile prin suspinul umbrelor.
 
Timpul – tubul îngust prin care,
cu greu, vom trece din trupul cuvintelor,
învățându-ne, unii pe alții,
pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii!
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s