Poezii de Irina Lucia Mihalca

Poezii de Irina Lucia Mihalca
 
 
Să nu striveşti clipa!
 
În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce închide două suflete în aceeaşi crisalidă.
 
Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului – rubine presărate-n flori.
 
Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.
 
Lumina ne veghează până ne descifrăm mesajul
şi ne-mplinim menirea! … Ai să ţi-o aminteşti
după numele rostit cândva! Numele – tunelul din
labirintul iubirii prin care iubita poate să fugă
înainte ca iubitul să-şi dea seama
de absenţa ei într-un vis, care-i mai mult decât un vis.
 
Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,
salonul plin de umbre, palide chipuri, secunda fugară,
urmele timpului tulburat de bucurii scufundate în dureri,
Acesta-i sensul vieţii – ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!
 
Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,
este ca şi perfecţiunea, pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.
 
Pictând cerul cu stele numai noaptea va şti
de ce nu-şi arată cerurile, căci în adâncuri sunt poveştile.
În acea clipă, dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.
 
Totul se-aşează în armonia
de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!
 
 
 
Glasul inimii
 
Prin desprindere tot mai înalte ziduri se înalţă,
tot mai departe le duci şi te duci.
Dureri pe care să le înţelegi,
risipindu-le apoi. Simţi asta?
Priveşti tot ce porţi clipă de clipă?
O legătură profundă ne uneşte,
a crescut şi s-a maturizat,
o nouă formă de viaţă am atins,
pătrundem în lume
şi lumea pătrunde în noi.
Fiecare suferinţă e un adevăr,
încearcă cu disperare
să ajungă cunoscut,
un timp nou dintre moarte
şi noua naştere, naşterea noastră.
Am venit de departe, de atât de departe,
dintr-o iubire cu mult mai vastă,
ieşind din timp,
din infinitul literelor şi semnelor,
un cifru e-n toate
din marea matrice a verbului
în care se scrie întreg universul,
din marea carte a lumii
un fragment din omul care suntem!
 
La un moment dat sari în gol,
cu unica dorinţă de a te ridica,
e dificil, dar e singură şansă
să afli dacă poţi să zbori.
Am zburat şi zburăm departe,
liberi de această lume.
Există o dragoste
dincolo de dragostea
care ne-a fost dată s-o-nvăţăm
îmbrăţişând întreg universul.
Şi tu eşti universul!
 
Merităm această iubire indestructibilă
şi focul ei sacru spre libertate,
spre lumină, spre noi!
Dincolo de veşmântul trupului
este veşmântul de lumină.
Eşti de o frumuseţe care
irupe din interior,
aproape de durere, omule!
A venit timpul să creşti,
eşti liber, eşti Tu,
urmează-ţi glasul inimii!
Vei merge acolo unde trebuie să mergi,
cu picioarele pe pământ
şi inima în stele.
Eşti om, eşti viu, eşti frumos! Eşti divin!
Toate slăbiciunile fac forţa noastră,
ai o forţă incredibilă, altfel
nu depăşeai obstacolele, nu ajungeai aici.
Să rămâi mereu viu, aşa cum eşti!
 
Să cauţi frunzele de salcâm noi înverzite
şi să asculţi ultima frunză ce-ţi zice!
– îmi şopteşti în zbor…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s