Poezii de Irina Lucia Mihalca

Poezii de Irina Lucia Mihalca
 
 
Două aripi în zborul spre lumină
 
Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,
dar ele privesc, la noi, vreodată?
Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om!
 
Înalţă-mă până la stele, iubitule,
vino în oglinda interioară
din palatul viselor noastre!
Ne vom regăsi
prin ce vei simţi să-mi dăruieşti,
prin tot ce-mi vei trezi.
Mă doare visul nostru!
 
Pătrunde-n mine şi-n unda vibraţiei
fiecărui gând, cuvânt şi-atingere,
muşcând până la sânge
din ţesutul sentimentului,
acolo unde
nu mai există distanţă
şi curgerea timpului
care să rănească,
umbrind
acel spaţiu nesfârşit
din armonia universului
în care două stele se contopesc,
împletindu-se
în veşnicia unei lumini line,
iubirea sacră,
liberă şi eliberatoare,
devenind nemuritori.
 
Prin fiecare elegie
– metamorfoza simţirilor noastre –
ai regăsit un râu care-a curs şi curge,
chiar dacă printr-un timp al durerii.
Dacă măcar pentru un moment
ţi-au hrănit sufletul, îmi este de-ajuns!
 
– Prin atingere şi-adâncă simţire
– un măr aruncat în faţa
unei femei devoalate… ai muşcat mărul -,
tu, raza mea divină,
iubirea ni s-a deschis
şi-odată cu ea dorinţa de sublim,
chiar dacă
starea vremii ne mai indică
ceva nebuloase prin care-ţi înghiţi trăirile.
 
Fără cuvinte şi reacţii mă laşi,
Înfloreşte-mă cu suflul iubirii tale,
două aripi în zborul
spre lumina visului din noi,
tu o aripă,
eu a doua aripă,
îmbrăţişând etern întreaga lume!
 
 
 
Floarea de colţ a măceşului iubirii
 
Poştaşul nu bate pasul de două ori pe loc,
Chiar şi la capătul lumii, la dorinţa sufletului,
reuşeşte s-ajungă pe aripile calului.
La auzul şoaptei,
purtată-n zbor de-un puf de păpădie,
un destin mitic îl leagă pe stăpân de mârţoaga lui,
gloaba răpciugoasă
preschimbată într-un cal năzdrăvan.
 
O, înţeleaptă, fiică a lui Agamemnon!
Sângele tău, trecut prin amurgul zeilor,
scris în nopţile arabe, prin cronici în piatră,
în florile-ngheţate din martie
şi-a unui aprilie spulberat dintr-un palat de vise,
te-au desemnat succesorul vechiului cod,
kanunul, mesagerul tunetelor ploii
– o piramidă prăbuşită de iluziile răzleţe ale gândurilor –.
 
Un vis într-un vis-evantai! Simbolic vis!
Sub pelerina de stele,
din şoapta verde a vântului lăuntric
ce-adie-n peisajul pictat în ceai, prin cheile lunii
şi-ale soarelui, trecute prin teatrul de hârtie,
îţi vei aminti, cândva, ultima iubire
– o tânără călătoare pe-o hartă a viselor –
În ierbarul amintirilor am să-ţi prind
– esenţa nemuritoare –
floarea de colţ a măceşului iubirii…
 
– O poezie de dragoste eşti, cu iubirea
îmi curgi în toate celulele, ai rămas în mine,
tulburat, pe veci, am rămas. Te iubesc
şi dacă nu te-ating cu dragostea mea, voi muri!
Ce cauţi tu în alt timp decât mine,
tu, iubita mea, tu ce-o să faci?
Răspunsul e-n tine, dragul meu,
în viaţă, puţini oameni iubim profund,
mai presus de viaţă, mai presus de moarte.
Ai grijă de tine, de dorul cel bun şi cel rău,
Să nu le-ncurci, neatent cum eşti!
La ce iubeşti nu renunţa, se va-mplini
de vei visa, tot timpul, la ceea ce-ţi doreşti,
inima ta ştie, în tine-i cheia, deschide ochii, găseşte-o!
 
O himeră-i viitorul, călatoria, nu destinaţia,
e cea care ne face fericiţi,
căci tot ce eşti, aici, acum, e doar acest moment!
 
 
O picătură din tine mi-ai adus
 
Aşhi di bunu, nu ari mardzânji
– nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!
 
În neant dispar toate,
importantă a fost trăirea, fiorii iubirii
şi fluxul care-a curs în spirale succesive,
chiar dacă-ai închis tot trecutul,
chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.
 
În Utopia Nimicului ne risipim
amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut
din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –
Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea
şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,
ştiu că nu poţi construi abundenţa
din hârtie care la o primă adiere de vânt
se va dărâma, dar, hai,
vino lângă mine să împărţim greutăţile!
Vom pleca departe, tot mai departe…
De îndepărtezi furtunile, domolindu-le,
spre-a regăsi fundaţia petalelor,
mă simţi în inima ta.
Simţi bucuria acestei clipe,
un zâmbet poţi să-mi înfloreşti acum?
Timpul şi spaţiul ne separă,
dar energetic nu te poţi îngrădi.
Prin inimă, o poartă-am deschis!
 
La o rotaţie perfectă a pământului
se întâmplă asta, – o clipă dăruită cuiva –
Am avut trăiri prea intense, unica mea iubire!
Mai ai, încă, culoarea sângelui viu
din fructele purpurii ale iubirii
şi memoria culorii lor!
Aromate, parfumate fructe!
Culoarea lor a curs vulcanic în noi,
topită din trecutul în viitorul esenţei noastre.
Efemeri ca şi timpul
în propria noastră călătorie suntem.
O picătură din tine,
în pânza mea freatică, mi-ai adus.
Sufletul stă în corp,
face şi el parte din circuitul universal!
Unde-ai plecat cu paleta culorilor?
Lacrima ta picură fierbinte în inima mea.
Cu noi, în veşnicie, ne vom purta iubirea!
Putem părăsi această lume spunând
că am atins cunoaşterea sublimă a sufletului,
cel fără de carte de identitate!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s