The last reverie (Ultima reverie) / Poem by Corina Junghiatu

 
Poem by Corina Junghiatu
 
 
The last reverie
 
I’m an innocent shadow,
which weeps anthracite,
in the pathetic tone of the poems,
with snow and moon powders
on my forehead.
 
I’m drifting among all of you
through the matte glass of a tab,
building turmoil
with the blood smelling
the darkness of the useless shadow.
 
I’m the tumbler who knows exactly
how sick is the powder of the world,
statues with the flesh of snow
melted into a perpetual void.
 
 
Ultima reverie
 
Sunt o candidă umbră,
care lăcrimează antracit,
în tonul jalnic al poemelor,
cu zăpezi pe frunte
și pulberi selenare.
 
Mă preling printre voi
prin sticla mată a unei file,
croind frământări
cu sângele adulmecând
amurgul umbrei inutile.
 
Sunt saltimbancul ce știe precis
cât este pudra lumii de bolnavă
și carnea de zăpadă pe statui
topită-n veșnicul nimic.
 
@Corina Junghiatu
 
 
 
 
 
 
 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s