Epifanie / Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca
 
 
Epifanie
– Îmi trebuie doar o picătură ca cineva
să-mi tulbure existenţa, să-mi coloreze apa.
 
– îmi spui, acum, că m-ai văzut,
la ceas de seară, printre atâţia trecători
– ecou reverberat a unor imagini fulguite -,
pe o străduţă întortocheată din Praga,
o siluetă străvezie, cu o eşarfă sângerie,
într-o rochie de culoarea speranţei,
la pas, când domol, când repede,
captivată de strălucirea vitrinelor
şi miresmele oraşului.
 
Prin ninsoarea de frunze aurii şi verde catifelat
în care timpul
părea că-şi pierduse orice sens
m-ai urmat hipnotizat,
dar când să m-atingi
am dispărut subit, coborând,
prin spirala unei oglinzi fumegânde,
în abisul unui alt vis.
Tocmai sunase grav ceasul astronomic
din turnul pieţii vechiului oraş.
Călător în timp m-ai regăsit, la câţiva paşi,
pe faleza mării, în Constanţa,
acolo unde,
ca pe-o perdea cu falduri,
ai ridicat, din calea mea, marea agitată.
În zare pluteau legănate corăbii de foc,
prin aer treceau şi staţionau
maşini purtătoare de gânduri multicolore,
iar arborii se-aplecau să ne ridice-n cer
cu braţele larg desfăcute,
dar pe măsură ce te-apropiai,
mereu prezentă, suflarea-mi tremurândă,
mereu nevăzută,
mereu risipită-ntr-un nou vis,
univers suspendat
între o inspiraţie şi expiraţie.
La graniţa uitării dintre lumi străbăteam necuprinsul,
asemeni unui cub Rubick cu multiple faţete,
( dezvăluit în “Pistis Sofia”* )
în care porneai şi tu
pe urmele acestui labirint.
– S-a mai dus un vis! suspinai,
alergând în viteză, spre culoarul de trecere.
 
M-ai revăzut, apoi, sub umbra pânzei unui nor,
– aşezată pe-o bancă, în faţa unui rond
din centrul Bucureştiului secund,
zâmbind inocent în direcţia ta,
aceeaşi privire tainică pentru care
nu-ţi ajungeau cuvintele s-o defineşti –
o umbră-frontieră prin care-am trecut,
ca un abur albastru,
lăsând, pe retina inimii,
durerea gravată
de rubinul chipului pierdut
– pasăre prefăcută în arbore,
arbore înălţat în cântec tânguitor – ,
străfund izvor care se zbate-n mirajul iubirii.
Ceea ce nu-ţi aminteşti – de ce continuai
să mă urmezi, adânc tulburat,
în fiecare vis ţesut
prin cărările de vise pictate împreună.
În noaptea întunecată a sufletului,
prins într-o buclă fără ieşire,
suspendat între realităţi paralele,
rătăceşti singuratic
pe drumuri îngheţate,
înaintezi printre arbori de ceaţă,
obrajii îţi ard
prin lacrima fiecărei oglinzi.
Ca o mână nevăzută, un vânt puternic
ţi-a risipit întristarea în cercul iubirii,
unda aceea de-mbrăţişare neştiută
prin care
ai simţit atingerea veşniciei
– o pierdere şi-o contopire -,
eliberând în lumină
toate firele literelor care te sufocau
sub azurul privirii Inannei, Stăpâna Cerurilor.
______________________
* “Pistis Sofia” (Sufletul uman) – “Înţelepciunea credinţei”
sau “Cartea sacră a gnosticilor din Egipt”
 
21 octombrie 2013
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s